Ma re-regasesc

In momentul in care esti calm, linistit, bun, cand totul e pace, nu mai ai nevoie de nimic. Simti inutilitatea din tot. A judeca isi pierde sensul. Esti doar observator. Nu mai conteaza ce se intampla, de ce - esti deschidere si acceptare.

Pentru a pastra aceste trairi, pentru a le repeta, ti se spune ca trebuie sa renunti la tot. Dar sunt lucruri de care te-ai atasat, pe care le crezi reale, la care nu vrei sa renunti.

Si incepi sa simti cum te indepartezi de linistea ta, de plinatate, de intreg. Uiti de ce se intampla asta. Uiti ca tu n-ai vrut sa te dezlipesti de tot. Incepi sa intrebi in stanga si in dreapta in ce cred ceilalti, sa vezi cum de reusesc ceilalti sa-si pastreze inima deschisa.

Raspunsuri primesti, pentru ca ai inceput sa cauti. Sunt aceleasi raspunsuri pe care le-ai mai primit de cateva (zeci de) ori. Si cu cat vrei sa iesi mai mult din starea in care te-ai adus (constient, doar ca n-ai stiut ce o sa simti), cu cat prinzi mai mult curaj, incepi sa te vezi, sa zaresti alegerea care te-a adus aici.

De fapt totul e in tine, si a fost intotdeauna. Doar ca preocuparea prea mare pentru ceea ce se afla in afara sinelui ti-a intors privirea si ti-a mutat atentia de la cel/cea care esti. A fost doar o clipa, doar o imagine fugitiva prin fata ochilor, dar a fost suficient ca sa uiti tot. Sa uiti de tine. Sa uiti ca esti complet. Sa uiti ca esti atotputernic. Sa uiti ca esti daruitor si iubitor. Sa uiti ca esti lumina. Ca esti speranta. Ca esti potential. Ca esti gand.

Acum, reamintindu-ti, spui ca n-o sa mai uiti niciodata. Dar se va intampla din nou. Iar si iar. Ca sa simti bucuria regasirii. Pana cand vei reusi sa o pastrezi chiar si in momentele in care o sa uiti cine esti...

Oare jocul asta de a ne regasi, redescoperi, de a ne cunoaste - se poate termina vreodata?!

Probabil doar in momentul in care vom putea accepta cine suntem...