Continua!

Am citit mai demult ca uneori, cand urmezi o anumita directie in viata, sunt momente in care iti pierzi motivatia. Momente in care ajungi sa te intrebi 'de ce' sau 'cum am putut sa ajung eu aici?' sau sa crezi ca n-are nici un sens sa continui sa mergi pe acelasi drum.

Si in acele locuri scria ca trebuie sa continui sa faci lucrurile in care ai crezut odata, chiar daca pe moment iti pierzi increderea sau motivatia.

Faptul ca alta data ai considerat aceasta cale ok, faptul ca pentru o perioada mai lunga de timp ai mers in aceeasi directie fara intrebari ar trebui sa fie suficient ca sa intelegi ca acesta poate fi doar unul din acele momente in care te-ai indepartat un pic de tine.

Eu am trait asemenea momente si ma bucur ca stiam aceasta teorie atunci cand am intrat in momentele in care am vrut sa renunt. Mai ales daca e vorba de o cale spirituala, mai mult decat alta de orice alt fel, ratiunea tinde sa ne puna la incercare limitele si daruirea.

Am inteles ca experientele fiecaruia sunt diferite, ca fiecare 'vede' altceva, probabil atat cat isi permite in fiecare moment, atat cat se lasa... atat cat este dispus sa accepte. In momentele in care cei din jur par sa progreseze intr-un ritm mai 'real', nu trebuie sa uitam ca singura competitie care conteaza este in noi.

Poti sa incerci sa-i ridici pe cei din jurul tau, poti sa tragi de ei, sa te lupti pentru ei, dar nu reusesti sa misti nimic daca ei nu doresc. In schimb situatia e cu totul alta cand vine vorba de TINE. Pentru tine chiar poti face totul!



Poti chiar sa-ti transformi visele in..

REALITATE!

De ce?

Am vazut Opus. Printre alte chestii interesante mai spunea acolo o alta chestie interesanta: ca trebuie sa analizezi bine de ce vrei anumite lucruri, care sunt motivatiile tale.

Cu cat reusesti sa raspunzi la mai multe 'de ce'-uri, cu atat castigi mai multa putere ca sa iti duci gandul la materializare.

OPUS-ul (2009) from FreeYourMind on Vimeo.

Contravine un pic cu ceea ce am incercat sa aplic in ultima perioada. La mine 'de ce'-urile erau la ordinea zilei..

De fapt erau un pic de altfel de 'de ce'-uri:
- de ce s-a intamplat asta
- de ce a trebuit sa faca asa
si altele din aceeasi gama...

Acum, incepand sa pun intrebarea inainte de a incepe sa fac ceea ce imi doream, am descoperit ca multe raspunsuri veneau din personalitatea mea, din orgoliu - nu prea reuseam sa gasesc 'de ce'-urile venite din suflet.

Poate ca nici nu exista 'de ce' la care sa raspunda ne-ratiunea. Dar alea sunt momentele in care pur si simplu stii ce ai de facut. Nu stii de ce, dar stii ca trebuie facut.

Iar eu sunt o persoana care crede ca nu exista trebuie...
Sau cel putin asta am crezut in ultimii ani. Acum tind sa zic ca oricum nu conteaza, totul e un tot.

Lista mea

Mi-a povestit un prieten ca a primit odata o tema pentru acasa. Ideea era sa faca o lista cu toate lucrurile care ii plac la el si toate lucrurile care-l nemultumesc. O lista pe care sa scrie cu toata sinceritatea ceea ce considera in regula cu el si ceea ce il deranjeaza.

Dupa ce lista era gata, trebuia sa o dea cuiva sa o citeasca.

Mi-a povestit ca a facut-o si a lasat-o vreo saptamana pe noptiera, pana intr-o zi cand niste prieteni au venit in vizita... si lista a ajuns in mana lor din intamplare... trecand de la unul la altul, pana au citit-o toti.

Mi-a spus cum s-a simtit: fierbea, vroia sa o ia din mana lor, sa o rupa. Apoi se gandea: ' dar poate nu a citit paragraful ala' - si apoi tot el isi raspundea: 'cum sa nu-l citeasca?! sigur l-a citit!...'

Copiii care au citit, au ajuns sa faca si ei propriile lor liste, care au ajuns de la unii la altii... Fiecare a incercat sa treaca peste neacceptarile proprii...

Eu am aflat povestea de vreo doua zile. Am inceput sa spun atunci cateva din lucrurile pe care le-am acuzat la mine si care par greu de recunoscut in fata altora... dar raspunsul pe care l-am primit a fost sa-mi fac listutza mea, in scris!

Se pare ca pana acum am gasit scuze :D.
Dar stiu ca o sa o fac!
Chiar sunt curioasa daca o sa fiu atat de curajoasa incat sa o postez si pe blog! :P

Vi-l mai amintiti pe Curaj, nu? Curaj, catelul fricos, care de fiecare data facea ceea ce era de facut..... Un simpatic! Preferatul meu, ever!

Nu exista nimic de pierdut!

Nu poti sa pierzi nimic atunci cand nu ai nimic de pierdut!

Obisnuim sa ne atasam (sau sa zic mai bine sa ma atasez.. sa nu mai vorbesc in numele altora..)

Deci: inainte ma legam de multe, imi placeau lucruri, actiuni, persoane - pe care vroiam sa le repet sau sa nu le pierd.. Suferinte venite din dorinta de a pastra. De a avea. De a repeta. Din grija ca poate n-o sa mai am.... Nu vroiam sa renunt la ceea ce era 'al meu'!

Dar viata e schimbare, e unda, e oscilatie. Pentru ca ceva sa poata sa vina, trebuie sa ii faci loc. Adica, degeaba vrei un pahar cu vin, daca paharul tau e plin cu apa! Trebuie sa consumi intai apa ( sa o bei, sa o arunci, sa o pui in alt vas, etc..) ca sa poti umple din nou paharul.

Trebuie sa eliberezi ca sa primesti. Trebuie sa daruiesi, ca sa iti vina. E frecventa, e oscilatie, e unda. E Yin-Yang. Transformare. Golul tinde sa fie umplut si plinul sa se tranforme in opusul sau. Totul e schimbare. E firesc. Natural. As zice chiar.. constant. :)

Acum stiu ca daca vreau o masina noua, trebuie sa renunt la atasamentele mele fata de masina pe care o am, eventual sa o dau, sa o vand, sa o scot cumva din viata mea. Acelasi lucru e valabil pentru lucruri, persoane, activitati. Iubiri, bani... inca cu spiritualitatea nu mi-e clar! Probabil tb renuntat la dorinta de a avea, de a progresa, etc. mai degraba decat la lucruri in fapt...

Curajul de a face ceea ce ne cere inima e cel pe care trebuie pus accentul aici!.... :)
Incredere si putere sa schimbam ceea ce a venit momentul sa schimbam!

Iubire!

Avem nevoie de dileme?

M-am intors. A trecut ceva timp (?!? - de parca ceva chiar ar trece, sau doar noi suntem rataciti in a observa evenimente disparate..).

Au fost momente si momente. Liniste, durere, dileme, raspunsuri, panica, indoiala, multumire. De toate. Dorinta de a ma reintoarce la ceea ce am lasat in urma, la obisnuintele mele.

Inca ma mai framanta unele intrebari, daca am renuntat la anumite lucruri doar din orgoliu.. Cu siguranta nu "doar", dar ma intreb daca asta a fost un motiv? Stiu in adancul meu ca nu, ca am facut ceea ce trebuia sa fac, dar chiar si asa, faptul ca alegerea mea m-a facut sa ma simt bine, ca si cand m-as fi razbunat, m-a bulversat un pic.

Pentru ca nu asta doresc sa cultiv in mine, si faptul ca unele actiuni ale mele mi-au adus sentimente de satisfactie in acest domeniu m-a facut sa ma intreb daca de asta am actionat cum am actionat. M-am simtit puternica. Si pare dificil de vazut daca am actionat din suflet sau din puterea ego-ului.

Greu de acceptat ca, poate, m-a putut bucura sa ranesc. Au existat momente in care, pe langa durerea pe care am simtit-o pentru ca am creat suferinte prin plecarea mea, m-am si bucurat. Nu imi place sa vad aceasta latura a mea si cam de fiecare data cand bucuria aparea, incercam sa o diminuez, sa o fac sa dispara.

Acum ajung sa ma intreb. E doar o judecata a mea? Cu siguranta da. Daca suntem TOT, atunci inseamna ca in fiecare moment si sufar si ma bucur, si plang si rad, si daruiesc si pretind, sunt si calma si iritata. Poate ca doar mintea mea poate percepe de cele mai multe ori doar o singura fateta - dar avand in vedere ca de multe ori reusesc sa vad si ce simt eu si ce simte interlocutorul meu, sa simt si bucurie si tristete legate de acelasi subiect, sa vad si partea creatoare si partea distructiva, apare sigur ca dualitatea e doar o iluzie.

Si atunci cum ramane cu diversele stari prin care trecem? Inca ma acuz atat de mult cand pastrez o stare de indoiala, suparare, intrebari - si chiar durere fizica creata de stres! Dar stiu ca toate trec, chiar si atunci cand vrei sa pastrezi ceva, se schimba, se transforma, dispare - deci de ce ma invinovatesc pentru nefericirea mea? Pentru clipele in care ma ratacesc?

Poate de fapt nu sunt ratacita de loc. Poate de fapt fericirea e o iluzie - chiar mai mare decat suferinta. Pentru ca o cautam, o vrem! O dorim! Si asta ne poate atrage. Ne poate face sa uitam de noi, in cautarea ei. Pe cand drumul e exact invers: mergi in tine, gaseste-te, iar fericirea nu e decat o consecinta...


***

Si acum, ca tot veni toamna (abia de cateva zile, nu e ciudat? in alti ani pe 6 septembrie la mare inghetam de frig..:D) si padurile arata incredibil, acordati-va cateva minute sa observati culorile. Poate parea ca 'nu e timp' de un iesit la padure, dar copacii ne inconjoara oriunde suntem (chiar si pe net :D).


Va pupic cu drag!

Intuitia

Intotdeauna m-am bazat pe intuitie. De cand ma stiu... Poate nu am avut incredere in ea in momentele in care eram intr-un grup si trebuia cumva sa motivez alegerile mele.. Dar in ultima perioada fac ceea ce simt ca ar trebui sa fac, chiar daca logic nu are nici un sens.

Am avut prea multe episoade de genul asta in viata incat am inteles ca este mai bine/usor/placut pentru mine daca ma ascult si fac ceea ce imi vine la momentul respectiv, decat mai tarziu, cand circumstantele sunt diferite. Si, uimitor, incep sa remarc si la cei apropiati mie ca incep sa se asculte sau nu - dar sa realizeze ca ar fi fost mai comod pentru ei daca s-ar fi ascultat. :)

Una din ultimele "nebunii" pe care am facut-o a fost la Kaufland. Mi-a venit sa cumpar o sticla de spirt. Inca nu stiu pentru ce am luat-o, sau pentru cine, dar sta in masina de vreo saptamana si stiu ca va veni momentul in care ma voi lauda ca mi-am ascultat intuitia si am luat-o!

Deja nu mai sunt dispusa sa renunt la ceea ce simt - stiu ca mie imi va fi cu siguranta mai usor daca ma ascult.

Aseara am realizat ca de vreo 2 luni stau intr-o zona in care mi-am dorit mult sa ma mut in urma cu vreo 2-3 ani, poate si in alte perioade.. M-am intrebat daca cu adevarat eu am creat asta si am adus eu in viata mea acest loc care e momentan casa mea. Sau poate ca atunci cand eu am interpretat ca "mi-am dorit" sa ma mut aici, am simtit ceva chemandu-ma - iar daca timpul nu exista, atunci inseamna ca ceva din mine stia intotdeauna ca voi ajunge aici. Asa cum ceva din mine stie tot ce voi mai face, tot ce voi trai, tot ce voi experimenta si am experimentat in aceasta viata sau in altele, aici sau in alte parti.

Totul se petrece in acelasi moment, doar ca noi interpretam in functie de timp ca sa putem cuprinde imensitatea experientelor.

Cateva citate

Ralph Waldo Emerson: "A fi tu însuţi într-o lume care caută în mod constant să te facă altcineva, este cea mai mare realizare."

Richard Wurmbrand: "Grijile sunt asemenea copiilor mici: cu cât îi îngrijeşti, cu atâta cresc mai mari."

William Penn: "Liniştea este calmul minţii; este pentru spirit ceea ce somnul este pentru corp, hrană şi împrospătare."

Liviu Rebreanu: "Zece mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cât o clipă de adevărată împăcare sufletească."



Ivan Turgheniev: "Taina farmecului tău nu stă în puterea de a făptui orice, ci în puterea credinţei că poţi făptui orice."


...

Despre atentie

Dupa cum spun de la inceputul acestui blog, lucrurile se schimba pentru mine. Invat multe lucruri noi si experimentez. Senzatii noi, imagini noi imi trec prin fata ochilor, multe trairi necunoscute mie pana acum si as dori sa le impartasesc cumva celor care le cauta asa cum stiu ca si eu le-am cautat.

Am inteles ca pentru fiecare cuvintele inseamna altceva. Daca pentru mine copac inseamna o anumita imagine (trunchi + coroana verde) poate pentru cel de langa mine acelasi cuvant inseamna radacini, trunchi si frunze dese/rare sau chiar flori / fructe. Diferentele nu sunt mari, dar ele exista - si ele conteaza destul de mult atunci cand discutam despre constiinta, sine, eu.

De asta cred necesar ca fiecare sa-si caute adevarul propriu si nu sa ia ceva spus de altcineva ca adevar absolut. Poate de fapt ideea e aceeasi, poate adevarurile chiar coincid la nivel de gand, dar cuvintele uneori pot duce in eroare si ne pot face sa intelegem altceva decat se vrea spus...

Banuiesc ca majoritatea oamenilor experimenteaza imagini care se succed prin fata ochilor. Pentru mine vizualizarea a fost intotdeauna foarte importanta. Mi-a dat incredere in obiectivele pe care mi le-am propus - cam toata viata cred m-am imaginat la finalul lucrului pe care-l aveam de facut si ma vedeam bucuroasa, fericita, realizata. Sunt convinsa ca aceasta optica m-a ajutat mult in tot ceea ce mi-am dorit.

Acum am ajuns sa remarc alt tip de vizualizare. Sunt momente in care stau cu ochii inchisi si ma gandesc la mine - si imi simt privirea. Ochii au de obicei tendinta de a se uita in jos. Ma straduiesc sa ii aduc sa se uite inainte. Remarc ca ajung in alta stare. Corpul se relaxeaza si apare linistea si bucuria. Apoi imi indrept atentia mai sus.

In momentele in care sunt prea agitata nu pot sa o fac, corpul meu parca refuza sa mentina privirea in sus, ajunge sa ma deranjeze calmul adus de concentrarea intr-o zona de o alta vibratie. Sunt momente si momente. Depinde doar de mine pe ce vreau sa ma concentrez, carei parti din mine vreau sa-i dau mai multa importanta

Am descoperit in acest joc al privirii o modalitate de a ma verifica unde imi este atentia. O modalitate simpla de a-mi reaminti cine vreau sa fiu, spre ce tind...

Inca ceva, despre gand:

Am citit in "Cartea Alba" - Ramtha ca noi ne aflam intr-un fluviu de ganduri, dar ca alegem sa le vedem doar pe cele pe care le recunoastem, cu care suntem obisnuiti si in mica masura permitem gandurilor total noi sa apara. Oare cum ar fi daca am permite gandurilor de frecvente mai inalte sa ne imbogateasca viata?

Curaj sau nebunie?

Exista diferente? A te arunca cu capul inainte, a face ceea ce simti, a trai in prezent.. A nu mai face planuri si a lasa Universul sa lucreze pentru tine. Incredere? Sau 'dusa cu pluta'?

Probabil doar VIATA..

Am schimbat tot. TOT. Asa cred. Chiar va rog sa veniti cu intrebari, sa vad daca sunt lucruri pe care nu le-am schimbat in ultima jumatate de an..

Am schimbat locuinta, relatia, sursa de venit. Curand orasul. Si asta e doar ceea ce e in exterior si ceea ce in general am vazut ca ii ingrijoreaza pe cei din jurul meu. Mie a inceput sa imi placa sa traiesc in prezent. Sa nu mai fac planuri. Sa stiu ca schimbarea vine, si sa o astept cu tot ce imi aduce.

Sunt intrebata: 'si unde te muti?'

Nu stiu, o sa se arate. Sau: stiu ca ma voi muta acolo unde trebuie, acolo unde imi va fi bine, acolo unde am crezut ca o sa ma mut. Acolo unde am nevoie sa ma mut ca sa mai invat ceva. S-a intamplat o data, o sa se mai intample. Da bani ca sa primesti bani, da mancare ca sa primesti mancare, da iubire ca sa primesti iubire, da casa ca sa primesti casa.

Si eu am dat. Case. Asa ca stiu ca le primesc. Prima a venit, temporar. Asa cum stiam ca va fi. Sa vedem urmatoarea, cat de temporar va fi si acolo...

N-am fost niciodata persoana care sa se vada cu ceea ce e in jur nemiscat - daca dupa 2 ani de zile nu schimbam ceva macar in aranjarea mobilei nu eram multumita:) - iar acum schimb poate chiar zilnic.

Schimbarea e viata. E bucurie. E traire.

Vine mana in mana cu frica (frica de necunoscut). Dar imi amintesc ca eu mi-am dorit-o, ca nu poate fi decat ALTFEL, ceva nou, ce n-am mai experimentat, si asta imi aduce din nou increderea si cheful de viata. Eu am dorit sa experimentez noul, asa ca il primesc cu bratele deschise. Am vrut TOT, asa ca asta trebuie sa accept sa primesc :)

N-am nimic de pierdut. Asta probabil pentru ca am pierdut tot ce aveam (daca pot spune ca am avut vreodata ceva..) in diverse momente ale vietii, chiar daca atunci nu am realizat ca asta s-a intamplat. Si nu am nevoie de nimic. De asta e simplu sa pleci pe o cale necunoscuta. Pentru ca stii ca nu ai lasat nimic in urma pe care sa nu-l poti avea, daca doresti, din nou. Pentru ca n-ai avut nimic, apoi cu propriile manute (sau ganduri) ai schimbat asta, asa ca oricand poti schimba din nou. Pentru ca deja acum schimbi constient.

Exist oare cu adevarat?!

Mi-a venit un titlu: "din nou despre iertare" - dar intre timp gandurile au luat-o in alta directie. Vedem pana la sfarsitul postarii care va fi titlul potrivit....

Intotdeauna am simtit ca sunt mai mult decat corpul meu. De cand eram mica - imi amintesc ca mergeam spre scoala, in clasele primare, si eram suparata de faptul ca in mine este vazut aspectul meu exterior si nu ceea ce sunt. Sufletul, mintea. Asa vedeam atunci lucrurile... Asta a fost cea mai mare nemultumire a mea pe parcursul intregii vieti. Ca pentru ceilalti, 'IUNIA' reprezenta corpul meu si nu ceea ce sunt.

Poate sunt eu prea spectator. Poate fiecare e diferit, are alte aptitudini. Dar au fost foarte putine momentele in care m-am simtit inteleasa. Si foarte putine persoanele care sa ma inteleaga. A, bine-nteles, nici eu nu ma inteleg pe mine.. :)) - dar in acele momente, mai vorbim de mine?!?
(LE: persoane care sa ma inteleaga sau care sa ma aprobe?! oare despre ce vb. noi aici? :)) )

Eu nu sunt trecutul meu. Trecutul sunt actiuni sau amintirea unor atitudini. Si daca eu nu sunt trecutul meu, oare sunt prezentul? Oare tot ceea ce simt, traiesc acum, are cea mai mica legatura cu mine? Oare eu chiar exist?!

Incepe sa semene din ce in ce mai mult cu un vis in mintea unui copil urias care se intoarce dintr-o parte intr-alta gangurind..