De ce e atat de greu sa te arati cine esti cu adevarat tuturor?
E ceea ce ma trage inapoi de unde am plecat. Probabil e inertia care trebuie sa se manifeste in toate planurile..
Astazi am realizat o chestie incredibila. Am stat cu sotul meu fata in fata si ne-am rupt toate legaturile care au fost puse intre noi, de catre altii sau de catre noi. A fost o adevarata eliberare. Amandoi am dorit-o din tot sufletul.
Relatia, ca orice relatie de lunga durata, si-a intrat pe un fagas pe care mergea de la sine. Realizam ca erau probleme, numai ca nu stiam de unde sa incepem, ce gresim.
Apoi am aflat de atasamente si de detasare. Si am inceput sa ne detasam. Greu, dupa atatia ani de principii aruncate unul in fata celuilalt. Greu, dupa atatea vine pe care ni le-am tot aratat unul altuia. Greu..., dar totusi atat de usor si natural!
Cand realizezi o problema, vrei sa scapi de ea, si mai vezi atunci alte zece.. asa ca am vrut sa scap de toate. Sa nu mai simt vina, sa nu-i mai reprosez nimic, sa nu-l mai invinovatesc, sa nu mai incerc sa-l conduc. Sa ii ofer toata libertatea pe care mi-o doresc si eu. Sa ii ofer toata fericirea, la fel cum si eu o merit.
Relatia noastra a fost intodeauna una sincera (chiar daca a avut si momente de ascunzisuri, totul a fost spus dupa un timp). Mi-a spus de la inceput: fii libera, fii cine doresti sa fii! A fost prima persoana din viata mea care mi-a oferit tot ce imi puteam dori: libertatea de a fi eu. Problema a fost ca eu nu am reusit sa imi ofer acelasi lucru, atunci...
Sotul meu este cel mai bun prieten al meu. A fost prima persoana care a aflat cand am simtit un fior fata de alt baiat. Poate e socant pentru unii dintre voi. Dar el e cel care ma intelege, care ma cunoaste. La fel cum si mie imi canta inima cand el imi spune cum s-a simtit cand si-a zambit cu o prietena. Poate ca rationalul tinde un pic sa o ia razna (ca tot am vorbit de orgoliu zilele trecute..), dar cum ai putea acuza iubirea?
Pentru ca fiecare din noi avem iubirea in suflet si sa spunem societatea ne limiteaza sa o manifestam doar pentru cel ales a ne fi pereche. Dar cand sufletul e plin, si da pe dinafara, frustrarile incep sa creasca atunci cand nu ai voie sa zambesti unei alte persoane de sex opus doar ca sa nu se uite cei din jur stramb la tine.. Stiu, pentru ca am gandit-o si am trait-o. Mi-am impus sa iubesc un singur barbat. Si de fiecare data cand simteam ceva fata de altcineva, ma ascundeam de mine in primul rand!
Socul a fost puternic cand am ajuns sa simt ca mai poate exista si altcineva care sa ma inteleaga.. pur si simplu m-a izbit. Poate se poate numi dragoste la prima vedere, nu stiu, dar cu siguranta mi-a dat toate principiile peste cap. Si inima mea a ajuns sa se deschida. Pentru toata lumea! Cu persoana respectiva nu s-a intamplat nimic. A fost doar un instrument in trezirea mea.
Atitudinea mea in fata lumii s-a schimbat. Acum iubesc. Pe cine doresc! Ador sa imi strang toti prietenii in brate, strans. Fac ceea ce imi vine. Sunt eu, deschisa. Fara frica. Daruind iubire. Cata nevoie de iubire vad in ochii tuturor!
Vine din interior. Doar trebuie sa va deschideti inima. Sa uitati de frica. Deschideti-va bratele si imbratisati! Bucuria vine din a darui!
Ajungand la aceste trairi cu cei din jurul meu, am inteles ca fata de sotul meu nu puteam sa imi deschid bratele la fel de usor. Si nici el fata de mine. Pentru ca era ditamai teancul de reprosuri adunat (spuse, discutate, poate trecute la rezolvate chiar, dar tot in minte prezente...). Si am inteles ca trebuie sa ne detasam de trecut, sa fim in prezent. Sa iubim neconditionat. Pentru ca daca e conditionat, cum mai poti spune ca e iubire?
"Hai du-te sa iei un kilogram de rosii de la piata si te iubesc azi si maine si poate si un pic din poimaine..." ( a se intelege nu te uita dupa altele, fa-ti statuie din mine si sa nu uiti sa te inchini in fiecare zi...)
Pornind de la detasare am ajuns in diverse puncte. Despre casatorie, am stiut amandoi de mult ca nu a fost facuta pentru noi. El m-a cerut de gura lumii, eu am raspuns ca asa se raspunde. Intrebarea nu a venit din suflet, dar de casatorit m-am casatorit cu inima deschisa, cu speranta si iubire.
Dupa casatorie, ma intrebam " si acum? cine sunt eu?". A fost clar un moment de dilema. Pentru ca asa inveti de mica: faci scoala, te angajezi, te casatoresti, faci copii... bifezi si realizezi ca n-are nici cea mai mica importanta pentru tine!
Cu angajatul si cu copiii pana acum am reusit sa sar peste, sa fac skip... Astazi am facut si cu casatoria. Nu am nevoie de nimeni sa ma lege de barbatul iubit. Ne-am oferit unul altuia toata libertatea.
Ce bine m-am simtit dupa! Eram o femeie care avea in casa un barbat. Intrebarea care a aparut: il vreau sau nu-l vreau? Inainte aceasta intrebare nu exista. Si nici nu trebuia sa fac ceva ca sa il am. Pentru ca era inclus, prin definitie...
Inca mai avem multe de curatat si acceptat. Atasamentul a aparut imediat, ca raia - inertia, aminteam de ea si la inceput...
Vreau doar sa scap de toate, sa nu mai am reprosuri sau frici si vine. Daca va fi sa ramanem impreuna, vom afla dupa curatenia generala (de primavara!) cand gandurile pentru trecut nu vor mai crea emotii.
Abia acum, dupa ce ne-am eliberat pot sa spun cu usurinta "sotul meu". Cu detasare. Pana acum era "prietenul meu", pentru ca pentru mine cuvantul "sot" purta o energie nu prea placuta.. Acum nu mai conteaza cuvintele. Doar suntem. Liberi. Sa ne luam zborul in lumina.
Am cunoscut de curand un cuplu, o prietena care isi prezenta partenerul: "el e fostul meu sot, amantul meu actual". Abia asa stii care e motivatia care te tine alaturi! Cand o faci pentru tine, pentru ceilalti, pentru el sau pentru act...
In final, doar tu contezi!
E ceea ce ma trage inapoi de unde am plecat. Probabil e inertia care trebuie sa se manifeste in toate planurile..
Astazi am realizat o chestie incredibila. Am stat cu sotul meu fata in fata si ne-am rupt toate legaturile care au fost puse intre noi, de catre altii sau de catre noi. A fost o adevarata eliberare. Amandoi am dorit-o din tot sufletul.Relatia, ca orice relatie de lunga durata, si-a intrat pe un fagas pe care mergea de la sine. Realizam ca erau probleme, numai ca nu stiam de unde sa incepem, ce gresim.
Apoi am aflat de atasamente si de detasare. Si am inceput sa ne detasam. Greu, dupa atatia ani de principii aruncate unul in fata celuilalt. Greu, dupa atatea vine pe care ni le-am tot aratat unul altuia. Greu..., dar totusi atat de usor si natural!
Cand realizezi o problema, vrei sa scapi de ea, si mai vezi atunci alte zece.. asa ca am vrut sa scap de toate. Sa nu mai simt vina, sa nu-i mai reprosez nimic, sa nu-l mai invinovatesc, sa nu mai incerc sa-l conduc. Sa ii ofer toata libertatea pe care mi-o doresc si eu. Sa ii ofer toata fericirea, la fel cum si eu o merit.
Relatia noastra a fost intodeauna una sincera (chiar daca a avut si momente de ascunzisuri, totul a fost spus dupa un timp). Mi-a spus de la inceput: fii libera, fii cine doresti sa fii! A fost prima persoana din viata mea care mi-a oferit tot ce imi puteam dori: libertatea de a fi eu. Problema a fost ca eu nu am reusit sa imi ofer acelasi lucru, atunci...
Sotul meu este cel mai bun prieten al meu. A fost prima persoana care a aflat cand am simtit un fior fata de alt baiat. Poate e socant pentru unii dintre voi. Dar el e cel care ma intelege, care ma cunoaste. La fel cum si mie imi canta inima cand el imi spune cum s-a simtit cand si-a zambit cu o prietena. Poate ca rationalul tinde un pic sa o ia razna (ca tot am vorbit de orgoliu zilele trecute..), dar cum ai putea acuza iubirea?
Pentru ca fiecare din noi avem iubirea in suflet si sa spunem societatea ne limiteaza sa o manifestam doar pentru cel ales a ne fi pereche. Dar cand sufletul e plin, si da pe dinafara, frustrarile incep sa creasca atunci cand nu ai voie sa zambesti unei alte persoane de sex opus doar ca sa nu se uite cei din jur stramb la tine.. Stiu, pentru ca am gandit-o si am trait-o. Mi-am impus sa iubesc un singur barbat. Si de fiecare data cand simteam ceva fata de altcineva, ma ascundeam de mine in primul rand!
Socul a fost puternic cand am ajuns sa simt ca mai poate exista si altcineva care sa ma inteleaga.. pur si simplu m-a izbit. Poate se poate numi dragoste la prima vedere, nu stiu, dar cu siguranta mi-a dat toate principiile peste cap. Si inima mea a ajuns sa se deschida. Pentru toata lumea! Cu persoana respectiva nu s-a intamplat nimic. A fost doar un instrument in trezirea mea.
Atitudinea mea in fata lumii s-a schimbat. Acum iubesc. Pe cine doresc! Ador sa imi strang toti prietenii in brate, strans. Fac ceea ce imi vine. Sunt eu, deschisa. Fara frica. Daruind iubire. Cata nevoie de iubire vad in ochii tuturor!
Vine din interior. Doar trebuie sa va deschideti inima. Sa uitati de frica. Deschideti-va bratele si imbratisati! Bucuria vine din a darui!
Ajungand la aceste trairi cu cei din jurul meu, am inteles ca fata de sotul meu nu puteam sa imi deschid bratele la fel de usor. Si nici el fata de mine. Pentru ca era ditamai teancul de reprosuri adunat (spuse, discutate, poate trecute la rezolvate chiar, dar tot in minte prezente...). Si am inteles ca trebuie sa ne detasam de trecut, sa fim in prezent. Sa iubim neconditionat. Pentru ca daca e conditionat, cum mai poti spune ca e iubire?
"Hai du-te sa iei un kilogram de rosii de la piata si te iubesc azi si maine si poate si un pic din poimaine..." ( a se intelege nu te uita dupa altele, fa-ti statuie din mine si sa nu uiti sa te inchini in fiecare zi...)
Pornind de la detasare am ajuns in diverse puncte. Despre casatorie, am stiut amandoi de mult ca nu a fost facuta pentru noi. El m-a cerut de gura lumii, eu am raspuns ca asa se raspunde. Intrebarea nu a venit din suflet, dar de casatorit m-am casatorit cu inima deschisa, cu speranta si iubire.
Dupa casatorie, ma intrebam " si acum? cine sunt eu?". A fost clar un moment de dilema. Pentru ca asa inveti de mica: faci scoala, te angajezi, te casatoresti, faci copii... bifezi si realizezi ca n-are nici cea mai mica importanta pentru tine!
Cu angajatul si cu copiii pana acum am reusit sa sar peste, sa fac skip... Astazi am facut si cu casatoria. Nu am nevoie de nimeni sa ma lege de barbatul iubit. Ne-am oferit unul altuia toata libertatea.
Ce bine m-am simtit dupa! Eram o femeie care avea in casa un barbat. Intrebarea care a aparut: il vreau sau nu-l vreau? Inainte aceasta intrebare nu exista. Si nici nu trebuia sa fac ceva ca sa il am. Pentru ca era inclus, prin definitie...
Inca mai avem multe de curatat si acceptat. Atasamentul a aparut imediat, ca raia - inertia, aminteam de ea si la inceput...
Vreau doar sa scap de toate, sa nu mai am reprosuri sau frici si vine. Daca va fi sa ramanem impreuna, vom afla dupa curatenia generala (de primavara!) cand gandurile pentru trecut nu vor mai crea emotii.
Abia acum, dupa ce ne-am eliberat pot sa spun cu usurinta "sotul meu". Cu detasare. Pana acum era "prietenul meu", pentru ca pentru mine cuvantul "sot" purta o energie nu prea placuta.. Acum nu mai conteaza cuvintele. Doar suntem. Liberi. Sa ne luam zborul in lumina.
Am cunoscut de curand un cuplu, o prietena care isi prezenta partenerul: "el e fostul meu sot, amantul meu actual". Abia asa stii care e motivatia care te tine alaturi! Cand o faci pentru tine, pentru ceilalti, pentru el sau pentru act...
In final, doar tu contezi!
Postări
2 comentarii:
Dacă ar fi să scriu că nimic nu are sens aş fi considerat pesimist . Dacă ar fi să comentez , aş fi considerat cârcotaş . Şi oricum aş da-o , banalitatea mă înghite . Cum ar fi dacă TOTUL ar fi aleatoriu ? Ai să spui că poţi mişca ce deget vrei cu certitudine . Sau alte bazaconii . Ai să spui că am fost “creaţi” sau trăim cu un scop şi de nu cred asta sunt nebun . În fine , nu sunt nebun . Sunt doar curios ca oricare altul . Ce este universul ? Există ? Nu există ? Câte dimensiuni are ? Sunt mai multe ? Destinul ? Ghicitul în palmă ? Dumnezeu ? Dar dacă totul este într-adevăr aleatoriu . Fără sens . O simplă coincindenţă că prin miliarde de “ani” de evoluţie comunicăm.Un simplu aspect . O realitate care tinde să existe doar pentru faptul că noi tindem să considerăm că facem parte din ea . Ne trezim dimineaţă şi suntem siguri că doar noaptea visăm . Că Soarele luminează şi că iubim de mama focului . Ba chiar dăm crezare norocului şi ne făurim o viaţă fericită . Ce sens are să te gândeşti la “stele” când poţi fi fericit ? Ce sens are să mori simplu când poţi muri un pic mai “simplu” ? Ce sens are să nu-ţi hrăneşti obsesia de cunoaştere cât încă mai eşti “conştient” ? În univers nu banii contează . Forma ta , aspectul exterior şi alte cele sunt aleatorii . Nu suntem frumoşi sau deştepţi . Nu suntem speciali . Suntem doar un mod de organizare al materiei . În ochii noştri opusul poate părea frumos . Ne poate excita şi suntem siguri că ne place . Dar o adunătură de celule perfect organizate n-au nicio frumuseţe . Complexitate sau alte chestii .. dar în niciun caz frumuseţe . A fost să fie să “existăm” . A fost să fie ca TU să “exişti” . Nu trebuia să existăm . Nu suntem o creaţie . Nu avem un scop precis . Nu avem destin . Nu avem sens . Pur şi simplu suntem un rezultat al unei reacţii indiferente . Nu sunt pesimist . Nu sunt realist . Nu sunt optimist . Sunt doar curios să văd cât de multe pot acumula într-un interval atât de scurt , cât înseamnă viaţa . Ştiu că la sfârşit am să rămân cu aceleaşi întrebări , aceleaşi idei ( sper ) , însă n-am să mă opresc . N-am să mă opresc din căutare . Nu pot să mă resemnez . Şi poate asta face ca o adunătură organizată de materie apărută din “senin” să capete sens . Obiectiv , chiar nu contează . Subiectiv , sunt sigur că libertatea aparentă pe care o îmbrăţişez mă ajută să evoluez . Nu sunt egoist , nu sunt răutăcios . normal, oricare ar fi el.
.Citeam undeva o descriere excelentă a speciei umane : ” o pată inexistentă în epicitatea universală ” . Probabil tot textul are o tentă negativă . Probabil noi oamenii ne ferim de adevăr pentru a trăi mai bine . Ce te-ai face dacă totul ar fi lăsat baltă ? Dacă Dumnezeu n-ar fi creat lumea ? Dacă El n-ar guverna şi n-ar menţine un echilibru ? Dacă ai ştii că oricât te-ai ruga , tot se va întâmpla , dacă va fi să se întâmple . Dacă ai ştii că nu poţi controla .. sensul . Până şi cei mai deştepţi oameni ai planetei îşi pun aceleaşi întrebări ca şi tine , ca şi mine . Găsesc explicaţii care , pe moment , sunt plauzibile . Cum probabil ( sigur ) fac şi eu acum . Însă odată cu trecerea timpului şi acumularea de noi informaţii , se schimbă concepţiile . Şi ajungem să ne dăm seama că nu ştim nimic . Nu vom ştii nimic şi nu vom apuca să înţelegem vreodată ceva . De aceea unii oameni înţelepţi spun că unele lucruri ( foarte multe lucruri ) nu ne sunt date să le înţelegem . Dar suntem blestemaţi să căutăm răspunsul pe parcursul micii noastre vieţi . Nu-i aşa că viaţa e minunată ?
:))))
"Probabil tot textul are o tentă negativă" - mie mi se pare ca tinde spre tot ce este, armonia cu mine si cu universul. Fiecare interpreteaza in functie de ce a trait, simtit, stie, crede - pentru ca din prisma principiilor filozofice nu pot sa apara decat presupuneri, idei - nu sentimente reale de a intelege ca experienta ce a fost traita.
"Sunt doar curios să văd cât de multe pot acumula într-un interval atât de scurt , cât înseamnă viaţa" - da, in ultima perioada cam asa fac si eu. Dar pana si aceasta curiozitate este ceva ce cream si nu ceva ce vine de la sine sa curga cu indiferenta pe langa noi..
Caut si eu, dar nu cautarea e sensul. Ma pierd in termeni. Lucrul care ma nemultumeste in viata mea este ca VREAU. Nu are nici un sens (a dori ceva), si parca daca trec de asta, totul are sens.
Din nou, exact cum ai spus, explicatii care pe moment sunt plauzibile.
Mai am de studiat ce ai scris. Mult, condensat, contradictoriu, adevarat. Inutil. (nu te supara asta, nu? intelegi ce vreau sa zic..) Cu siguranta a mai pus rotitele sa se invarta. Multumesc.
Inca ceva: "Probabil noi oamenii ne ferim de adevăr pentru a trăi mai bine" - cred ca incepe deja sa fie invers.. si de asta suntem atat de bucurosi, de viata!
PS. Ai un link?
Trimiteți un comentariu