Vara trecuta am fost bucuroasa cand am aflat ca cineva, cu multe principii interesante, s-a hotarat sa scrie si sa le impartaseasca. A spus insa atunci un lucru cu care n-am fost de acord: a spus ca niciodata n-ai voie sa spui "Asa este!", sa tragi o concluzie. A spus ca trebuie sa lasi cititorul sa-si traga propriile concluzii.Atunci am inteles aceasta "lipsa de final" ca o fuga de responsabilitate, ca si cand nu ai scrie ceea ce crezi ca sa nu fii judecat de cei care nu sunt de acord cu tine.
Acum, scriind mai mult si postand mult din ceea ce imi trece prin cap, incep sa vad ca de fapt motivul e altul. Si anume: uneori am o parere, alteori simt altceva. Nu mai pot sa spun atat de usor "asa este" cum spuneam anul trecut. Pot cel mult sa spun "asta cred acum", "asa cred ca este acum".
Ma gandesc ca eu inca mai caut si poate de asta raspunsurile inca se schimba. Ma intreb daca vreodata voi gandi linie. Trebuie sa admit ca aceasta idee nu ma multumeste, pentru ca pentru mine linia in acest moment inseamna ceva asemanator cu moartea( constanta, neschimbare). Inaltarea, iluminarea inseamna tot, desavarsire, implinire - iar linia pare mult mai putin decat atat.
Probabil depinde de fapt la ce nivel gandurile sunt linie! ;)
Postări
2 comentarii:
fiecare isi gaseste singur raspunsurile. daca nu le gaseste singur, nu le va recunoaste nici daca sunt sub nasul lui.
la mine asta e regula :)
asa cred si eu.
iar atunci cand cineva te forteaza sa vezi un lucru, si tu refuzi, dar pana la urma esti "obligat" de celalalt sa il vezi, inseamna ca de fapt tot tu esti cel care cauti raspunsul, dar poate singur nu ai curajul sa privesti atat de adanc in tine..
eu mai patesc dintr-astea: cand imi spune aproapele cate unele de ma zburlesc toata, stiu ca e spre binele meu, asa ca ii zic doar "lasa-ma un pic ca acum sunt putin prea stresata, dar vreau sa-mi spui tot. vorbim imediat, dupa ce ma mai linistesc"
Trimiteți un comentariu