Orgoliul

Iata ca a trecut un an de cand m-am intrebat prima data ce este orgoliul, un an de la momentul in care am pus aceasta intrebare si n-am stiut ce sa raspund.

Acum e un pic diferit: remarc ca majoritatea actiunilor mele le fac din orgoliu: ceea ce spun, ceea ce scriu, ceea ce fac, ceea ce vreau sa-i invat pe altii... Superioritatea asta... Ajung sa ma iau pana si pe mine peste picior! :))

Stiu ca vointa m-a adus aici; datorita faptului ca am crezut si ca am vrut sa progresez, am facut-o. Dar in acelasi timp sunt multe momentele in care faptul ca vreau, ma indeparteaza de Mine, de ceea ce vreau cu adevarat ( de ceea ce vreau eu pe interior). Am fost atat de uimita sa descopar ditamai orogoliu bine cladit si hranit in mine, si sa-l vezi cum se burzuluieste cand il ating! Cata agresivitate si violenta iese de acolo! Si frica. Sau poate, din frica....

Rusine, imagine, rabufniri furioase... Multe reactii, din game diverse, din orgoliu ranit.

Acum invat sa-l domesticesc. Incep sa invat sa-l folosesc eu pe el si nu el pe mine ;)

Incep sa-i spun: "Sezi mumos Bubico, ca nu se intapla nimic rau daca acum noi stam cumintei in liniste si nu avem ultimul cuvant de spus...". si incepe sa functioneze. Ne observam reciproc, ne mai calcam pe bataturi, dar invatam sa traim impreuna in armonie, si sa ne acordam libertate unul altuia, nu doar control... deh, ca in orice relatie...