Au fost momente si momente. Liniste, durere, dileme, raspunsuri, panica, indoiala, multumire. De toate. Dorinta de a ma reintoarce la ceea ce am lasat in urma, la obisnuintele mele.
Inca ma mai framanta unele intrebari, daca am renuntat la anumite lucruri doar din orgoliu.. Cu siguranta nu "doar", dar ma intreb daca asta a fost un motiv? Stiu in adancul meu ca nu, ca am facut ceea ce trebuia sa fac, dar chiar si asa, faptul ca alegerea mea m-a facut sa ma simt bine, ca si cand m-as fi razbunat, m-a bulversat un pic.
Pentru ca nu asta doresc sa cultiv in mine, si faptul ca unele actiuni ale mele mi-au adus sentimente de satisfactie in acest domeniu m-a facut sa ma intreb daca de asta am actionat cum am actionat. M-am simtit puternica. Si pare dificil de vazut daca am actionat din suflet sau din puterea ego-ului.
Greu de acceptat ca, poate, m-a putut bucura sa ranesc. Au existat momente in care, pe langa durerea pe care am simtit-o pentru ca am creat suferinte prin plecarea mea, m-am si bucurat. Nu imi place sa vad aceasta latura a mea si cam de fiecare data cand bucuria aparea, incercam sa o diminuez, sa o fac sa dispara.
Acum ajung sa ma intreb. E doar o judecata a mea? Cu siguranta da. Daca suntem TOT, atunci inseamna ca in fiecare moment si sufar si ma bucur, si plang si rad, si daruiesc si pretind, sunt si calma si iritata. Poate ca doar mintea mea poate percepe de cele mai multe ori doar o singura fateta - dar avand in vedere ca de multe ori reusesc sa vad si ce simt eu si ce simte interlocutorul meu, sa simt si bucurie si tristete legate de acelasi subiect, sa vad si partea creatoare si partea distructiva, apare sigur ca dualitatea e doar o iluzie.
Si atunci cum ramane cu diversele stari prin care trecem? Inca ma acuz atat de mult cand pastrez o stare de indoiala, suparare, intrebari - si chiar durere fizica creata de stres! Dar stiu ca toate trec, chiar si atunci cand vrei sa pastrezi ceva, se schimba, se transforma, dispare - deci de ce ma invinovatesc pentru nefericirea mea? Pentru clipele in care ma ratacesc?
Poate de fapt nu sunt ratacita de loc. Poate de fapt fericirea e o iluzie - chiar mai mare decat suferinta. Pentru ca o cautam, o vrem! O dorim! Si asta ne poate atrage. Ne poate face sa uitam de noi, in cautarea ei. Pe cand drumul e exact invers: mergi in tine, gaseste-te, iar fericirea nu e decat o consecinta...
***
Si acum, ca tot veni toamna (abia de cateva zile, nu e ciudat? in alti ani pe 6 septembrie la mare inghetam de frig..:D) si padurile arata incredibil, acordati-va cateva minute sa observati culorile. Poate parea ca 'nu e timp' de un iesit la padure, dar copacii ne inconjoara oriunde suntem (chiar si pe net :D).
Va pupic cu drag!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu