Cand apare panica..

Cand esti pe val, cand mergi cu valul e simplu: vezi totul de sus, poti da sfaturi, tu esti bine.

Dar cand te lasa in urma, cand simti ca nu mai stii cum sa te cocoti la loc? Cand apare panica, frica, deznadejdea?

Vorbim despre starile bune in care suntem, si ne dam sfaturi pentru atunci cand suntem tristi. Avem frustrari si resentimente pe care nu vrem sa le vedem - dar sunt ele reale? Cat de reale sunt? Ceva-ceva tot devine real, mai ales atunci cand spui "lucrul asta nu ma afecteaza" - iar peste un an, doi, zece iti dai seama cat de mult te-a marcat.

I-am spus nu de mult unei prietene care trecea printr-o stare ciudata sa o traiasca, sa treaca prin ea, sa o accepte ca sa dispara. La cateva zile numai, cand au aparut la mine intrebarile, mi-a spus acelasi lucru: "cum spui tu, traieste-le" - si m-am buricat imediat, m-am razvratit, vroiam calea mai usoara.....

Banuiesc ca suntem tot, si bucurie si tristete, si ca totul e o iluzie. Remarc ca in momentele mele de panica, frica e cea care predomina, si parca apare in legatura cu orice: de la frica de a (nu) fi judecata pana la frica zilei de maine. Si a intra in mine in acele momente, a ma regasi - e atat de greu! Parca raspunsul ar fi la celalalt capat al pamantului si cine stie ce eforturi supraomenesti ar trebui sa fac.

Asa ca de multe ori aleg sa raman in starea mea proasta, suparata, plina de resentimente, sa-mi plang de mila, sa fiu victima. Cat de bine e cand esti victima! Atunci ceilalti trebuie sa-ti dea putere, sa te imbarbateze, sa te asculte cum te vaicaresti. Devii centrul atentiei. Atentiei tale in primul rand. Dar ceea ce te multumeste este ca devii si centrul atentiei celorlalti, ca esti importanta, ca incepi din nou sa contezi pentru ei...

Incerc sa nu mai fac asta. Urla totul in mine de durere, dar puterea e in mine. Nimeni nu ma poate ajuta real, in afara de mine! Si asta e tot un orgoliu, dar care ma ajuta sa-mi revin. Sa ma regasesc.

" 'Cause I was lost and now I'm found!"

Pentru ca undeva in mine simt chiar si atunci cand traiesc frica ca nu este decat departarea de mine. Asa cum intunericul pur si simplu nu exista - e doar absenta luminii.

Si ce inseamna indepartarea de mine? Inseamna compromisuri, inseamna sa fac lucruri doar ca ceilalti sa nu se supere (sa-mi pastrez imaginea pana la urma, deci iar orgoliu!), inseamna sa fac lucruri din obisnuinta, din inertie. Inseamna sa nu decid in fiecare moment ce ma atrage. Inseamna sa ma las prinsa in vartej si sa nu doresc sa ies din el.

Asa ca ma opresc si spun "STOP!"

Aleg sa ma iubesc. Sa nu ma mai chinuiesc, sa nu ma mai fac sa sufar pentru lucruri care probabil nici macar nu sunt reale!

Iubirea neconditionata e cu adevarat un principiu extraordinar! E cea care purifica si lumineaza orice gand, orice relatie.

Mi-e greu acum sa ma privesc si sa ma iubesc neconditionat. Dar e doar un moment. Pentru ca stiu ca am reusit sa o fac si stiu ca o sa o mai fac. Stiu cine sunt. Si cred ca iubirea neconditionata e raspunsul pentru a iesi din orice situatie care ne face sa suferim!

Iubirea neconditionata e Calea. Prea mult spus? e doar parerea mea...