Cand apare panica..

Cand esti pe val, cand mergi cu valul e simplu: vezi totul de sus, poti da sfaturi, tu esti bine.

Dar cand te lasa in urma, cand simti ca nu mai stii cum sa te cocoti la loc? Cand apare panica, frica, deznadejdea?

Vorbim despre starile bune in care suntem, si ne dam sfaturi pentru atunci cand suntem tristi. Avem frustrari si resentimente pe care nu vrem sa le vedem - dar sunt ele reale? Cat de reale sunt? Ceva-ceva tot devine real, mai ales atunci cand spui "lucrul asta nu ma afecteaza" - iar peste un an, doi, zece iti dai seama cat de mult te-a marcat.

I-am spus nu de mult unei prietene care trecea printr-o stare ciudata sa o traiasca, sa treaca prin ea, sa o accepte ca sa dispara. La cateva zile numai, cand au aparut la mine intrebarile, mi-a spus acelasi lucru: "cum spui tu, traieste-le" - si m-am buricat imediat, m-am razvratit, vroiam calea mai usoara.....

Banuiesc ca suntem tot, si bucurie si tristete, si ca totul e o iluzie. Remarc ca in momentele mele de panica, frica e cea care predomina, si parca apare in legatura cu orice: de la frica de a (nu) fi judecata pana la frica zilei de maine. Si a intra in mine in acele momente, a ma regasi - e atat de greu! Parca raspunsul ar fi la celalalt capat al pamantului si cine stie ce eforturi supraomenesti ar trebui sa fac.

Asa ca de multe ori aleg sa raman in starea mea proasta, suparata, plina de resentimente, sa-mi plang de mila, sa fiu victima. Cat de bine e cand esti victima! Atunci ceilalti trebuie sa-ti dea putere, sa te imbarbateze, sa te asculte cum te vaicaresti. Devii centrul atentiei. Atentiei tale in primul rand. Dar ceea ce te multumeste este ca devii si centrul atentiei celorlalti, ca esti importanta, ca incepi din nou sa contezi pentru ei...

Incerc sa nu mai fac asta. Urla totul in mine de durere, dar puterea e in mine. Nimeni nu ma poate ajuta real, in afara de mine! Si asta e tot un orgoliu, dar care ma ajuta sa-mi revin. Sa ma regasesc.

" 'Cause I was lost and now I'm found!"

Pentru ca undeva in mine simt chiar si atunci cand traiesc frica ca nu este decat departarea de mine. Asa cum intunericul pur si simplu nu exista - e doar absenta luminii.

Si ce inseamna indepartarea de mine? Inseamna compromisuri, inseamna sa fac lucruri doar ca ceilalti sa nu se supere (sa-mi pastrez imaginea pana la urma, deci iar orgoliu!), inseamna sa fac lucruri din obisnuinta, din inertie. Inseamna sa nu decid in fiecare moment ce ma atrage. Inseamna sa ma las prinsa in vartej si sa nu doresc sa ies din el.

Asa ca ma opresc si spun "STOP!"

Aleg sa ma iubesc. Sa nu ma mai chinuiesc, sa nu ma mai fac sa sufar pentru lucruri care probabil nici macar nu sunt reale!

Iubirea neconditionata e cu adevarat un principiu extraordinar! E cea care purifica si lumineaza orice gand, orice relatie.

Mi-e greu acum sa ma privesc si sa ma iubesc neconditionat. Dar e doar un moment. Pentru ca stiu ca am reusit sa o fac si stiu ca o sa o mai fac. Stiu cine sunt. Si cred ca iubirea neconditionata e raspunsul pentru a iesi din orice situatie care ne face sa suferim!

Iubirea neconditionata e Calea. Prea mult spus? e doar parerea mea...

Ochii care nu judeca

Am gasit un loc nou. Un loc in care pot sa fiu eu. In care nu ma simt inchisa, limitata, judecata. Am gasit prieteni dragi, asemeni mie.

Am gasit o pereche de ochi. Am avut multe intrebari in legatura cu acesti ochi... Astazi am simtit: sunt o pereche de ochi care nu ma judeca. In care ma uit si ma vad si pe mine. Imi vad sufletul: cat de calm e sau cat sufera. Si ce eliberare, sa-ti vezi sufletul, sa ai curajul sa-l simti!

Vine si plansul, inevitabil. Daca nu am plans la timp! :)
Plansul e eliberare: mi-a deschis poarta sufletului. Nu stiam cat de intens poate fi.

Ma bucur ca am avut curajul sa ma las...

O zi cu tot ce iti doresti!

Nu mai pot sa fiu cum eram acum jumatate de an. Cred ca nu m-as mai putea suporta... Eu simt ca m-am schimbat enorm! si asta de la o luna la alta.

Cu adevarat videoclipul Create Your Day m-a influentat foarte mult. Mi-a schimbat cu adevarat viata. Realitatea.

De fapt nu atat videoclipul, cat faptul ca am crezut in el si, chiar mai mult, faptul ca am inceput sa aplic.

Cand ma trezesc si sunt cu ochii inca inchisi, imi aduc bucuria in suflet si las sa zboare in Univers cateva ganduri pline de lumina pentru mine si pentru ziua minunata in care am intrat. Incerc sa traiesc senzatia bucuriei venite din lucruri total noi pentru mine, din intalnirea cu oameni minunati, din orice noua aventura pe care o astept cu bratele deschise!

Si cand la mijlocul zilei ajung in situatii inedite prin care nu am mai trecut, imi rade sufletul la cat de frumoasa e viata! Cand traiesc ceea ce m-am bucurat ca o sa traiesc, prind si mai mult curaj ca suntem gand si minte in lumina si gandesc si mai amplu, visez cu incredere.



Sunt aceeasi si totusi alta. Mi-am schimbat majoritatea principiilor in ultima perioada, iar acum incerc sa ma adaptez la realitatea din care faceam parte. Incep sa ma fac cunoscuta asa cum sunt acum prietenilor, apropiatilor. Imi dau seama ca ii judec, ca am retineri in a le arata ca sunt cu totul altfel decat ma cred sau ma stiu ei.

Banuiesc ca ar trebui sa introduc si asta in algoritmul meu de a-mi crea ziua: ma arat cu bucurie lumii asa cum sunt.

Va doresc sa vedeti ca aveti o zi asa cum o doriti!

Doar viata

Ieri mi-am hranit orgoliul. Ia sa va arat ce am gasit scris despre mine, oare voi n-ati fi reactionat la fel?

Eu sunt
Ganduri sincere ale unei entitati evadate din perceptia materiala

si mai mult, am primit si pe e-mail felicitari de la cineva necunoscut pentru blog.
Nu mai vorbesc de comentariile de la postarea anterioara!

Dar cu adevarat si eu simt ca am progresat.

Prefer sa primesc comentarii contra in general, pentru ca atunci pot sa vin cu argumente sa imi sustin punctul de vedere, dar cand raspunsurile voastre imi spun ca e bine, ca sunt pe calea cea buna, atunci incep sa ma intreb daca chiar merg in directia care trebuie... Nu mai trebuie sa combat nimic, asa ca ajung sa ma gandesc mai profund la ceea ce fac si scriu, unde sunt.

De ce spun ca am progresat? Pentru ca acum reusesc sa identific momentele in care sunt trista si fac ceva pentru a iesi din starile care nu ma mai caracterizeaza. Diferenta e enorma, fata de acum un an sa spun, cand stateam eu pe mine in depresia mea, nu faceam nimic sa ies de acolo si inca mai si credeam ca e o stare normala, ca poate sunt chiar fericita!

De ce cred ca am progresat? Pentru ca reusesc sa-mi dau seama de anumite lucruri care mi se intampla si cum de ajung sa le traiesc. Am auzit de cateva ori o buna prietena spunand ca a ajuns sa traiasca ceea ce a judecat. Acum asta mi s-a intamplat si mie, sau abia acum am realizat ca de asta am trait o anumita experienta.

Ma consideram la un anumit nivel, ca merit una-alta, si acum cativa ani in urma am judecat pe cineva ca isi doreste prea putin, ca alege sa se plaseze intr-un loc confortabil, fara risc. In week-end am trait aceeasi senzatie, ceea ce am gandit despre ea, am simtit pe pielea mea: m-am simtit in locul ei. Si cand am realizat, pe langa durerea aparuta inevitabil, a aparut si fericirea intelegerii, intelepciunea, acceptarea.

Cu toate ca abia acum, scriind, incercand sa-mi gasesc cuvintele, am ajuns la substrat: exact cum am spus mai sus: am ales confortul si mi-am permis mai putin decat sunt. Si totusi curajul nu imi lipseste :)

Deci e rost de schimbari. Inca! Dar avand in vedere ca de ani de zile spun ca noi suntem schimbare, ca singurul lucru constant in viata e schimbarea, ce altceva as putea atrage?
E ceea ce imi place! Simt ca traiesc!

E un subiect pe care-l voi aborda alta data poate mai pe larg, dar daca pana acum ceva timp parca stateam in expectativa intrabandu-ma oare cand incepe viata mea, acum simt ca deja am inceput sa o traiesc de ceva timp.
Eu zic ca e de bine...

Cea mai mare enigma... sunt eu!

A trecut ceva timp... Au fost zile in care postam chiar si de doua ori pe zi, iar acum probabil a trebuit sa compensez :)

N-am mai avut motivatie. Am simtit ca e inutil sa mai postez. Fiecare are cautarile lui si raspunsurile fiecaruia sunt inauntrul sau. E drept ca ceea ce citesc, vad, aud ma influenteaza si chiar imi schimba principii, dar asta se intampla doar pentru ca EU vreau, pentru ca EU permit, pentru ca EU aleg. Ne schimbam atunci cand dorim, nu cand doresc ceilalti...

Asa ca mi-am ocupat o mare parte din timp cu descoperirea, cunoasterea interiorului meu. Cine sunt eu? Ce doresc? De ce doresc? De ce ma doare cand nu se intampla cum vreau eu? Care e atitudinea pe care ar fi bine sa o adopt ca sa nu ma mai deranjeze ceea ce se intampla in jur, ca sa pot accepta mai usor ca fiecare persoana din jurul meu e libera sa actioneze oricum doreste, si nu doar asa cum cred eu ca e bine?

Cum spunea Ramtha intr-un videoclip pe youtube: cea mai mare enigma din viata mea sunt eu...

Acum ma joc cu mine. Ma descopar prin trairile pe care le am in diverse situatii noi. Incerc sa traiesc nou. Sa ajung in situatii pe care nu le-am mai experimentat. Daca mi-e frica sa fac ceva, imi cultiv curajul si traiesc acea experienta.

Ne este frica doar de ceea ce nu cunoastem. Traind acea situatie, de care ne temem, frica pur si simplu dispare, pentru ca necunoscutul devine cunoscut. Si ma uimeste ca in acel moment apare si bucuria, fericirea, linistea.

Acum apreciez orice experienta noua, orice situatie in care ajung si in care nu am mai fost. E ceva NOU! Ceva necunoscut. Poate nu sunt toate momente dorite (constient), dar cu siguranta sunt inedite si fiecare situatie are perfectiunea ei particulara.

Am spus de multe ori in viata ca eu vreau sa SIMT, dar realizez ca de multe ori ma opream sa simt, ma incordam pentru ca ... simteam prea mult. Acum am inceput sa ma las mult mai libera. Sa simt fiorul pana la lacrimi, sa mi se umple sufletul, sa explodeze in milioane de bucatele! Cand realizez ca am trupul incordat, incerc sa ma educ sa se relaxeze, sa comunice cu universul, doar sa fie. Calm. In pace, fara frica, fara tensiuni inutile, imaginate...

Am inceput sa realizez cand apare supararea, tristetea si am invatat sa aleg sa o transform, sa imi schimb atitudinea, sa gandesc altfel, cu detasare si acceptare, in armonie cu Universul. Suntem entitati de lumina manifestate in acest plan fizic, suntem acelasi lucru, daca ne privim din acest punct de vedere e mai usor de acceptat ca fiecare are libertatea sa experimenteze diferit...

In acest moment pentru mine cautarea e pacea interioara, iar raspunsul pare a fi acceptarea actiunilor celorlalti si a tot ce-mi aduce viata, cu detasare.

Cu bucurie ca traiesc, ca simt.

Ca sunt!